Ninge cu fulgi mari la sfarsitul lui aprilie. Zapada se asaza peste portocalele coapte, dar si peste florile portocalilor. Sub covorul alb-pufos de nea se zaresc flori de camp si firele verzi de iarba. In autocar este frig, dar este mai bine asa, sa nu simtim gerul, cand coboram din masina. Orhan este cel mai intelegator si bun sofer din lume si este excelent pentru el ca nu intelege limba romana.
Oamenii incep sa vocifereze ca nu este caldura in masina. Sunt cativa in grup care, cand au caldura cer aer conditionat, cand simt racoare tipa ca vor din nou caldura, cand vizitam obiective, vor la bazar, cand suntem dusi la shopping reproseaza ca nu vizitam moschee, muzee si parcuri.

La jumatatea drumului, protestele sunt atat de mari, incat ni se schimba autocarul. Vine un sofer tanar cu un autocar urias si da caldura in masina sa transpire tot nemultumitul. Vizitam Valea Porumbeilor si aici sunt foarte multe masini. Soferii turci conduc pe muchie de cutit, din cauza aceasta se si produc multe accidente la ei. Inghetam mergand aproape 10 kilometri de-a lungul raului catre asezarea in care bastinasii ne vor primi cu lipii coapte pe soba, cu placinte cu branza, ceai si cafea turceasca.

Ne scuturam zapada de pe haine si de pe par si ne gandim cat de bine a fost la hotelul de pe malul marii, in piscina cu apa incalzita in care descoperisem cele mai bune produse, accesorii si echipamente piscine.
Apa raului emana atata raceala, iar eu am haine subtiri, fiindca mi-am imaginat ca va fi foarte cald aici. Iarna turceasca. Orhan a plecat suparat. Poate ca are acasa o familie si avea nevoie de bani, dar grupul acesta rebel a vrut autocar cu caldura.

Ne terminam traseul zgribuliti. Soferul tanar are nevoie de 15 minute sa intoarca autocarul gigantic si are mare noroc ca nu a sifonat masinile care se bagau prin spatele lui, fiindca in aceasta tara soferilor le vine greu sa astepte. Il aplaudam romaneste dupa ce reuseste sa ii dea mijlocului de transport directia corecta si ne urcam multumiti in autocar. Am parcurs patru kilometri cu noua masina. Multi au atipit si slava Domnului! S-au linistit spiritele. Barbatul din fata mea, un ironic fara perdea, da scaunul pe spate, aproape ca ma striveste si adoarme instant. Sforaie suparator, dar daca i-ar atrage atentia cineva, tot el ar face o gluma acra sau nesarata.

La un semafor un zgomot infernal trezeste pe toata lumea. O masina a intrat in spatele autocarului. Ne informam si aflam ca era un japonez cu masina inchiriata si incepem sa radem, gandindu-ne cum se vor intelege un turc cu un japonez. Soferul tanar ramane singur sa astepte politia, in timp ce pe noi ne recupereaza Orhan.
Acum lumea tace rusinata si nu mai reclama lipsa caldurii. Ajungem din nou la hotelul elegant. Ma schimb rapid si ma duc la piscina. Cobor tacticoasa pe scara din inox, fiindca apa imi aminteste de valurile reci ale raului si de curentul pe care l-am simtit, desi imaginile au fost de vis.

Calda ca o mangaiere ma imbratiseaza apa din piscina. Simt deja ciudat: ma incalzeste si ma racoreste simultan, ma face sa ma simt ca o sirena intr-un bazin, o sirena captiva.
Oamenii sunt captivi, fiindca nu pot sa evadeze de la indatoririle lor, sa abdice de la statutul lor. Apa este foarte curata si ma inspira. De la piscina zaresc fulgii de nea, cum se alearga unii pe ceilalti, cum se inghit cu furie, de parca nu ar fi frati.

E frumos aici si nu ma simt deloc straina! Parca as fi aici de la facerea lumii, desi nu am invatat sa vorbesc in turca. Ziua trece prea repede, cu toate ca ne trezim dimineata, luam micul dejun, apoi parcurgem sute de kilometri.

As vrea ca acesta vacanta sa nu se mai sfarseasca, dar am multe de facut acasa. Imi place tara privind-o ca turist, bucurandu-ma de luxul ei, dar ma intreb, oare m-as adapta sa traiesc aici?
In timp ce noi ne plimbam, ne relaxam, ne servim cu delicateturi, in jurul nostru, oamenii muncesc ca albinele.
…M-am intors deja de 4 zile din concediu si iata-ma muncind din nou cu spor. Nu poti sa stai in vacanta toata viata!